13-16 octombrie

Drumul inapoi a insemnat o lunga calatorie cu autobuzul de la Varanasi la Khatmandu.
16 ore, mai exact. 16 ore lungi, obositoare, cu popas de-o noapte la granita India-Nepal, la Sonauli.
Am ajuns in Khatmandu mai slabiti ca niciodata, dar intalnirea cu alti romani ne-a revigorat si astfel drumul spre casa a fost mult mai placut.
Dupa o noapte in Khatmandu, am zburat catre Bahrain, unde am si innoptat si de-acolo Atena- Sofia-Bucuresti.

6-12 octombrie

Am plecat din Wudang Shan cu un sentiment nelamurit de bine si rau. Am fi vrut sa mai ramanem, incepuseram sa ne obisnuim cu linistea monastica a muntelui, dar eram si nerabdatori sa ajungem in India.
Lucru care s-a petrecut dupa o noua calatorie cu trenul Wudang Shan- Chendu, zbor cu avionul Chendu- Lhasa, Lhasa-Khatmandu, Khatmandu-Varanasi... total: doua zile.
Varanasiul ne-a intampinat pe inserate cu o vreme inabusitor de calda si umeda, cu o aglomeratie piestrita si niste mirosuri pe care nu le voi uita prea curand.


Urmatoarele zile ni le-am petrecut cutreierand in lung si-n lat ulitele acestui oras imens, rasfirat de-a lungul Gangelui, asaltat zilnic de mii si mii de pelerini si turisti din toate colturile lumii.
Au fost zece zile in care tot n-am reusit sa vedem decat "varful icebergului", dar ce ne-a ramas in suflet a fost caldura cu care ne-au primit oamenii, aproape fara exceptie, frumusetea copiilor si a femeilor, zambetul lor incredibil de luminos, credinta nestramutata a hindusilor, frumusetea si ciudatenia ritualurilor si obiceiurilor.

Dimineata cu barca pe Gange, nelipsitele ceremonii PUJA de pe malul raului, pe inserat, vizita la Sarnath- marele templu budist din inima hindusa a Indiei, prietenia cu cel mai zambitor chelner indian sau cu Puja, fetita care vindea flori si lumanari pentru ceremonialul nocturn, ori cu tanarul barcagiu care ne-a dus la fortul englez de pe malul opus al Gangelui, sau cu vanzatorul de haine, goana cu risca sau autorisca pe strazi, in cea mai crunta aglomeratie posibila, lungile targuieli pentru suveniruri si orice altceva am fi gasit de cumparat... toate au intregit pentru noi tabloul unei Indii frumoase si triste, trista dar impacata cu un destin pe care nu stie, nu poate sau cine stie, nu vrea sa-l schimbe.

30 septembrie

Wudang Shan este muntele sacru al chinezilor, locul in care s-a nascut TAIJI-ul, forma de arta martiala creata de un calugar daoist cu mii de in urma.
Nu este un munte foarte inalt, varful sau ajuge la maxim 1600 m- Tianzhu Feng (Coloanele cerului), dar este mai mereu invaluit in ceata, strabatut de o carare nesfarsita, completata de numeroase trepte perfect finisate ce duc pana la cel din urma templu, din varful muntelui.

Ceva mai jos de Tianzhu Feng se afla templul Taihe si alaturi de celelalte: Jinding (Coroana de aur) si Zixiao Gong (Norii de azur) formeaza un complex superb, inclus prin UNESCO, pe buna dreptate, in patrimoniul universal.

In aproape toate zilele vremea a fost rece si umeda, dar zilnic am facut trasee lungi, de la un templu la altul, vizitand unele dintre ele de mai multe ori, calatorii pe jos pe scarile interminabile de pe munte, printre oameni care traiesc din comertul cu maruntisuri sau pe santierele tipic chinezesti: marunte, noroioase, mai mult pe inalt decat pe lat.

26 Septembrie- China

In Chendu am gasit un oras imens, aglomerat, unde am avut ceva dificultati sa cumparam bilete de tren pentru Wudang Shan. Distanta intre orase este foarte mare, ne aflam in tinutul Sishuan si trebuie sa ajungem in Hubei, ceea ce inseamna mai bine de jumatate de zi de mers cu trenul.

Dupa explicatii istovitoare la casa de bilete, am reusit sa urcam la timp in tren, nepregatiti cu adevarat pentru calatoria de 16 ore ce ne astepta.
Probabil ca ne-am asezat langa cel mai bun om din tren, tatal unui baietel de vreo 2 ani. N-am vaut in viata mea o femeie cu atata rabdare pentru copilul ei, daramite un barbat. A fost o placere sa-i privesc.
Calatoria a fost usoara, comparativ cu sosirea in Wudang Shan. Ajunsi in gara, am inceput sa ne agitam: trebuia sa schimbam bani, sa ne interesam de cazare, sa ne orientam de ce se poate face acolo.
Dupa ce am renuntat la camera dintr-un hotel in care penele de curent, atitudinea dubioasa a angajatilor si calitatea proasta a serviciilor nu erau pentru nimeni motiv de discomfort, am incercat sa recuperam banii deja platiti pentru camera. Au incercat sa ne dea mai putin; amenintari cu chematul politiei, nervi, stupefactie... in fine, am primit banii inapoi.
Am crezut ca ma voi linisti atunci cand am reusit sa luam bilete pentru Nanyam, complexul UNESCO de pe muntele Wudang Shan. Sau poate m-am relaxat prea mult, cert e ca ziua asta a ramas pentru mine cea mai neplacuta din China: am pierdut borseta cu bani si acte.
Nu mi-am dat seama de acest lucru decat dupa o ora de mers cu autobuzul pe serpentine, dupa ce ne-am cazat si ne-am convins ca, in sfarsit, lucrurile au intrat in normal.
Dar de unde? A trebuit sa ma intorc in oras, sa fac din nou drumul cu autobuzul pana la hotelul in care am fost tratati atat de prost, sa insist sa verific camera in cautarea borsetei, sa ma intorc apoi in complex cu dezamagirea in suflet.
Probabil ca exista un Dumnezeu al ametitilor: la dispeceratul din Wudang Shan, am intalnit oameni care m-au ajutat cu tot ce-au putut. Au anuntat prin statie problema mea, drept pentru care, seara, cand eu deja abandonasem orice speranta, borseta mi-a fost inapoiata cu toti banii (si nu erau putini) de chiar soferul care ne-a adus pe munte. O gasise intre scaune si nu mi-a venit sa cred mult timp ca lucrurile chiar s-au rezolvat.
Concluziile... sunt multe si putine ma bucura.

23, 24, 25 septembrie- Lhasa

Am ajuns in capitala Tibetului, Lhasa, un oras imens, complet altfel decat Nyalam, Shigatze,Latse care, prin comparatie, sunt biete satuce uitate de lume. De fapt, in asta si sta frumusetea lor.

Dincolo de modernismul fortat adus de chinezi intre niste oameni care traiesc alta cultura, alta realitate, propaganda galbena n-a putut sa innabuse spiritul tibetan. Desi templele sunt saracite de multe artefacte, inca se mai pastreaza acel "nu stiu ce" al localnicilor.

Potala, cel mai vestit templu tibetan, Jukhang- templul mama ai budismului tibetan, locuri magice de pelerinaj, au reusit sa tina in picioare acea stare de neclintire mobila pe care o are o trestie in furtuna.

Aici ne-am despartit de Tenzin, ghidul tibetan care ne-a suportat cu stoicism toate pretentiile si nemultumirile de occidentali comozi, facandu-si datoria pana la capat, cu o forta pe care nu i-o banuiam.

Tibet- 20, 21, 22 septembrie

In ultimele trei zile nu am mai scris din cauza lipsei de energie si a starii generale proaste.
Dupa o zi ploioasa in Zhangmu, la granita, in noaptea dintre 19 si 20 septembrie am primit permisiunea sa plecam la drum. Si ce drum!
Cateva sute de km am mers prin niste hartoape interminabile care au facut somnul imposibil si a crescut considerabil nivelul de frustrare din grup.
Ne-a parut rau pentru peisajele pierdute in timpul noptii, dar cu totii ne doream sa ajungem cat mai repede intr-un loc in care sa incepem sa intelegem Tibetul.

Sa spunem doar ca nu sunt cea mai mare fana a chinezilor... din cauza atitudinii ostile a celor intalniti pana acum si din cauza sentimentului ca ar trebui sa le fim profund recunoscatori ca ne lasa sa le vedem tara.

--------

Ziua in care am intrat in Tibet

18 Septembrie
Am plecat din Khatmandu foarte dimineata, pe o ploaie infernala. Am ajuns inaintea celorlalti in locul unde ar fi trebuit sa gasim autobuzul. Ar fi trebuit... dar am asteptam mult pana sa-si faca aparitia minunea de "autocar turistic": o injghebare de table pe roti.
Ni s-a explicat inca de la inceput ca situatia in Tibet nu e chiar minunata, sa avem grija ce facem si ce spunem, sa nu punem ghidul, calugarii si populatia in dificultate amintind de Dalai Lama, sau alte subiecte tabu in Tibet.

Diferenta dintre rase este izbitoare... tibetanii seamana si cu chinezii si cu nepalezii, dar sunt ALTCEVA.
Ne-am oprit mai intai sa luam micul dejun intr-o mica pensiune de dinanintea granitei cu Tibetul; aici- o atmosfera incredibila ce anunta o saptamana de fotografii.
Avem un ghid tibetan, Tenzin, foarte tanar si, sincer, ma intreb cu groaza daca se va descurca.

Acum sunt in Tibet, intr-un hotel fitos din Zhangmu, prima localitate de dupa granita, in regiunea Rikatze.
O mai mare forfota de oameni si masini, o mai mare bulibaseala si birocratie decat aici, numai in Romania se mai poate gasi.
Situatia nu e tocmai roz: se lucreaza la drum- ziua se merge pe un sens, noaptea pe celalalt, iar noi am picat intr-un moment foarte prost si acum trebuie sa asteptam sa se elibereze drumul.
Speram ca maine sa putem pleca de aici.

19 Septembrie

Inca o zi petrecuta la granita. Daca pana de curand nu aveam nici o parere despre chinezi, acum incep sa cred ca sunt cel putin dezagreabili.
Incepand cu eternul "tzenzin' moni?" (varianta chineza pentru "changing money?") , la inceput perceput ca pe ceva stresant, apoi devenit motiv de veselie printre turisti, pana la atitudinea aproape ostila a autoritatilor, chinezii ne-au surprins neplacut cam de fiecare data.

A fost o zi lunga, dar placuta, petrecuta alaturi de noii nostri prieteni israelieni: Anat, Hanan, Noar si Kat.
Discutii in engleza ce ne-au epuizat, joc de-a "popa prostu" si mimul israelian- ne-au umplut timpul.
Asteptam in continuare sa se deblocheze unicul drum catre Nyalam, urmatoarea noastra destinatie si, de acolo, catre Lhatse.

Am fost deja repartizati pe masini: vom calatori impreuna cu doi nemti, Thomas si Ahim, care vorbesc non stop, repede si tare.
Va fi o noapte petrecuta pe drumuri, cu speranta ca spre dimineata vom ajunge in Nyalam, vom dormi cateva ore si apoi vom continua spre Lhatse.
Astazi ar fi trebuit sa fi ajuns deja la trecatoarea Lalung (5050m), dar iata-ne inca in Zhangmu, inghesuiti in masini, irascibili si obositi.

Dar maine e o noua zi, o alta soarta.