Drumul inapoi a insemnat o lunga calatorie cu autobuzul de la Varanasi la Khatmandu.
16 ore, mai exact. 16 ore lungi, obositoare, cu popas de-o noapte la granita India-Nepal, la Sonauli.
Am ajuns in Khatmandu mai slabiti ca niciodata, dar intalnirea cu alti romani ne-a revigorat si astfel drumul spre casa a fost mult mai placut.
Dupa o noapte in Khatmandu, am zburat catre Bahrain, unde am si innoptat si de-acolo Atena- Sofia-Bucuresti.
duminică, 25 noiembrie 2007
6-12 octombrie
Am plecat din Wudang Shan cu un sentiment nelamurit de bine si rau. Am fi vrut sa mai ramanem, incepuseram sa ne obisnuim cu linistea monastica a muntelui, dar eram si nerabdatori sa ajungem in India.
Lucru care s-a petrecut dupa o noua calatorie cu trenul Wudang Shan- Chendu, zbor cu avionul Chendu- Lhasa, Lhasa-Khatmandu, Khatmandu-Varanasi... total: doua zile.
Varanasiul ne-a intampinat pe inserate cu o vreme inabusitor de calda si umeda, cu o aglomeratie piestrita si niste mirosuri pe care nu le voi uita prea curand.
Urmatoarele zile ni le-am petrecut cutreierand in lung si-n lat ulitele acestui oras imens, rasfirat de-a lungul Gangelui, asaltat zilnic de mii si mii de pelerini si turisti din toate colturile lumii.
Au fost zece zile in care tot n-am reusit sa vedem decat "varful icebergului", dar ce ne-a ramas in suflet a fost caldura cu care ne-au primit oamenii, aproape fara exceptie, frumusetea copiilor si a femeilor, zambetul lor incredibil de luminos, credinta nestramutata a hindusilor, frumusetea si ciudatenia ritualurilor si obiceiurilor.
Dimineata cu barca pe Gange, nelipsitele ceremonii PUJA de pe malul raului, pe inserat, vizita la Sarnath- marele templu budist din inima hindusa a Indiei, prietenia cu cel mai zambitor chelner indian sau cu Puja, fetita care vindea flori si lumanari pentru ceremonialul nocturn, ori cu tanarul barcagiu care ne-a dus la fortul englez de pe malul opus al Gangelui, sau cu vanzatorul de haine, goana cu risca sau autorisca pe strazi, in cea mai crunta aglomeratie posibila, lungile targuieli pentru suveniruri si orice altceva am fi gasit de cumparat... toate au intregit pentru noi tabloul unei Indii frumoase si triste, trista dar impacata cu un destin pe care nu stie, nu poate sau cine stie, nu vrea sa-l schimbe.
Lucru care s-a petrecut dupa o noua calatorie cu trenul Wudang Shan- Chendu, zbor cu avionul Chendu- Lhasa, Lhasa-Khatmandu, Khatmandu-Varanasi... total: doua zile.
Varanasiul ne-a intampinat pe inserate cu o vreme inabusitor de calda si umeda, cu o aglomeratie piestrita si niste mirosuri pe care nu le voi uita prea curand.
Urmatoarele zile ni le-am petrecut cutreierand in lung si-n lat ulitele acestui oras imens, rasfirat de-a lungul Gangelui, asaltat zilnic de mii si mii de pelerini si turisti din toate colturile lumii.Au fost zece zile in care tot n-am reusit sa vedem decat "varful icebergului", dar ce ne-a ramas in suflet a fost caldura cu care ne-au primit oamenii, aproape fara exceptie, frumusetea copiilor si a femeilor, zambetul lor incredibil de luminos, credinta nestramutata a hindusilor, frumusetea si ciudatenia ritualurilor si obiceiurilor.
Dimineata cu barca pe Gange, nelipsitele ceremonii PUJA de pe malul raului, pe inserat, vizita la Sarnath- marele templu budist din inima hindusa a Indiei, prietenia cu cel mai zambitor chelner indian sau cu Puja, fetita care vindea flori si lumanari pentru ceremonialul nocturn, ori cu tanarul barcagiu care ne-a dus la fortul englez de pe malul opus al Gangelui, sau cu vanzatorul de haine, goana cu risca sau autorisca pe strazi, in cea mai crunta aglomeratie posibila, lungile targuieli pentru suveniruri si orice altceva am fi gasit de cumparat... toate au intregit pentru noi tabloul unei Indii frumoase si triste, trista dar impacata cu un destin pe care nu stie, nu poate sau cine stie, nu vrea sa-l schimbe.
30 septembrie
Wudang Shan este muntele sacru al chinezilor, locul in care s-a nascut TAIJI-ul, forma de arta martiala creata de un calugar daoist cu mii de in urma.Nu este un munte foarte inalt, varful sau ajuge la maxim 1600 m- Tianzhu Feng (Coloanele cerului), dar este mai mereu invaluit in ceata, strabatut de o carare nesfarsita, completata de numeroase trepte perfect finisate ce duc pana la cel din urma templu, din varful muntelui.
Ceva mai jos de Tianzhu Feng se afla templul Taihe si alaturi de celelalte: Jinding (Coroana de aur) si Zixiao Gong (Norii de azur) formeaza un complex superb, inclus prin UNESCO, pe buna dreptate, in patrimoniul universal.
In aproape toate zilele vremea a fost rece si umeda, dar zilnic am facut trasee lungi, de la un templu la altul, vizitand unele dintre ele de mai multe ori, calatorii pe jos pe scarile interminabile de pe munte, printre oameni care traiesc din comertul cu maruntisuri sau pe santierele tipic chinezesti: marunte, noroioase, mai mult pe inalt decat pe lat.
26 Septembrie- China
In Chendu am gasit un oras imens, aglomerat, unde am avut ceva dificultati sa cumparam bilete de tren pentru Wudang Shan. Distanta intre orase este foarte mare, ne aflam in tinutul Sishuan si trebuie sa ajungem in Hubei, ceea ce inseamna mai bine de jumatate de zi de mers cu trenul.
Dupa explicatii istovitoare la casa de bilete, am reusit sa urcam la timp in tren, nepregatiti cu adevarat pentru calatoria de 16 ore ce ne astepta.
Probabil ca ne-am asezat langa cel mai bun om din tren, tatal unui baietel de vreo 2 ani. N-am vaut in viata mea o femeie cu atata rabdare pentru copilul ei, daramite un barbat. A fost o placere sa-i privesc.
Calatoria a fost usoara, comparativ cu sosirea in Wudang Shan. Ajunsi in gara, am inceput sa ne agitam: trebuia sa schimbam bani, sa ne interesam de cazare, sa ne orientam de ce se poate face acolo.
Dupa ce am renuntat la camera dintr-un hotel in care penele de curent, atitudinea dubioasa a angajatilor si calitatea proasta a serviciilor nu erau pentru nimeni motiv de discomfort, am incercat sa recuperam banii deja platiti pentru camera. Au incercat sa ne dea mai putin; amenintari cu chematul politiei, nervi, stupefactie... in fine, am primit banii inapoi.
Am crezut ca ma voi linisti atunci cand am reusit sa luam bilete pentru Nanyam, complexul UNESCO de pe muntele Wudang Shan. Sau poate m-am relaxat prea mult, cert e ca ziua asta a ramas pentru mine cea mai neplacuta din China: am pierdut borseta cu bani si acte.
Nu mi-am dat seama de acest lucru decat dupa o ora de mers cu autobuzul pe serpentine, dupa ce ne-am cazat si ne-am convins ca, in sfarsit, lucrurile au intrat in normal.
Dar de unde? A trebuit sa ma intorc in oras, sa fac din nou drumul cu autobuzul pana la hotelul in care am fost tratati atat de prost, sa insist sa verific camera in cautarea borsetei, sa ma intorc apoi in complex cu dezamagirea in suflet.
Probabil ca exista un Dumnezeu al ametitilor: la dispeceratul din Wudang Shan, am intalnit oameni care m-au ajutat cu tot ce-au putut. Au anuntat prin statie problema mea, drept pentru care, seara, cand eu deja abandonasem orice speranta, borseta mi-a fost inapoiata cu toti banii (si nu erau putini) de chiar soferul care ne-a adus pe munte. O gasise intre scaune si nu mi-a venit sa cred mult timp ca lucrurile chiar s-au rezolvat.
Concluziile... sunt multe si putine ma bucura.
Dupa explicatii istovitoare la casa de bilete, am reusit sa urcam la timp in tren, nepregatiti cu adevarat pentru calatoria de 16 ore ce ne astepta.Probabil ca ne-am asezat langa cel mai bun om din tren, tatal unui baietel de vreo 2 ani. N-am vaut in viata mea o femeie cu atata rabdare pentru copilul ei, daramite un barbat. A fost o placere sa-i privesc.
Calatoria a fost usoara, comparativ cu sosirea in Wudang Shan. Ajunsi in gara, am inceput sa ne agitam: trebuia sa schimbam bani, sa ne interesam de cazare, sa ne orientam de ce se poate face acolo.
Dupa ce am renuntat la camera dintr-un hotel in care penele de curent, atitudinea dubioasa a angajatilor si calitatea proasta a serviciilor nu erau pentru nimeni motiv de discomfort, am incercat sa recuperam banii deja platiti pentru camera. Au incercat sa ne dea mai putin; amenintari cu chematul politiei, nervi, stupefactie... in fine, am primit banii inapoi.
Am crezut ca ma voi linisti atunci cand am reusit sa luam bilete pentru Nanyam, complexul UNESCO de pe muntele Wudang Shan. Sau poate m-am relaxat prea mult, cert e ca ziua asta a ramas pentru mine cea mai neplacuta din China: am pierdut borseta cu bani si acte.
Nu mi-am dat seama de acest lucru decat dupa o ora de mers cu autobuzul pe serpentine, dupa ce ne-am cazat si ne-am convins ca, in sfarsit, lucrurile au intrat in normal.
Dar de unde? A trebuit sa ma intorc in oras, sa fac din nou drumul cu autobuzul pana la hotelul in care am fost tratati atat de prost, sa insist sa verific camera in cautarea borsetei, sa ma intorc apoi in complex cu dezamagirea in suflet.
Probabil ca exista un Dumnezeu al ametitilor: la dispeceratul din Wudang Shan, am intalnit oameni care m-au ajutat cu tot ce-au putut. Au anuntat prin statie problema mea, drept pentru care, seara, cand eu deja abandonasem orice speranta, borseta mi-a fost inapoiata cu toti banii (si nu erau putini) de chiar soferul care ne-a adus pe munte. O gasise intre scaune si nu mi-a venit sa cred mult timp ca lucrurile chiar s-au rezolvat.
Concluziile... sunt multe si putine ma bucura.
23, 24, 25 septembrie- Lhasa
Am ajuns in capitala Tibetului, Lhasa, un oras imens, complet altfel decat Nyalam, Shigatze,Latse care, prin comparatie, sunt biete satuce uitate de lume. De fapt, in asta si sta frumusetea lor.Dincolo de modernismul fortat adus de chinezi intre niste oameni care traiesc alta cultura, alta realitate, propaganda galbena n-a putut sa innabuse spiritul tibetan. Desi templele sunt saracite de multe artefacte, inca se mai pastreaza acel "nu stiu ce" al localnicilor.
Potala, cel mai vestit templu tibetan, Jukhang- templul mama ai budismului tibetan, locuri magice de pelerinaj, au reusit sa tina in picioare acea stare de neclintire mobila pe care o are o trestie in furtuna.
Aici ne-am despartit de Tenzin, ghidul tibetan care ne-a suportat cu stoicism toate pretentiile si nemultumirile de occidentali comozi, facandu-si datoria pana la capat, cu o forta pe care nu i-o banuiam.
joi, 15 noiembrie 2007
Tibet- 20, 21, 22 septembrie
In ultimele trei zile nu am mai scris din cauza lipsei de energie si a starii generale proaste.
Dupa o zi ploioasa in Zhangmu, la granita, in noaptea dintre 19 si 20 septembrie am primit permisiunea sa plecam la drum. Si ce drum!
Cateva sute de km am mers prin niste hartoape interminabile care au facut somnul imposibil si a crescut considerabil nivelul de frustrare din grup.
Ne-a parut rau pentru peisajele pierdute in timpul noptii, dar cu totii ne doream sa ajungem cat mai repede intr-un loc in care sa incepem sa intelegem Tibetul.
Sa spunem doar ca nu sunt cea mai mare fana a chinezilor... din cauza atitudinii ostile a celor intalniti pana acum si din cauza sentimentului ca ar trebui sa le fim profund recunoscatori ca ne lasa sa le vedem tara.
--------
Dupa o zi ploioasa in Zhangmu, la granita, in noaptea dintre 19 si 20 septembrie am primit permisiunea sa plecam la drum. Si ce drum!
Cateva sute de km am mers prin niste hartoape interminabile care au facut somnul imposibil si a crescut considerabil nivelul de frustrare din grup.
Ne-a parut rau pentru peisajele pierdute in timpul noptii, dar cu totii ne doream sa ajungem cat mai repede intr-un loc in care sa incepem sa intelegem Tibetul.
Sa spunem doar ca nu sunt cea mai mare fana a chinezilor... din cauza atitudinii ostile a celor intalniti pana acum si din cauza sentimentului ca ar trebui sa le fim profund recunoscatori ca ne lasa sa le vedem tara.
--------
miercuri, 14 noiembrie 2007
Ziua in care am intrat in Tibet
18 Septembrie
Am plecat din Khatmandu foarte dimineata, pe o ploaie infernala. Am ajuns inaintea celorlalti in locul unde ar fi trebuit sa gasim autobuzul. Ar fi trebuit... dar am asteptam mult pana sa-si faca aparitia minunea de "autocar turistic": o injghebare de table pe roti.
Ni s-a explicat inca de la inceput ca situatia in Tibet nu e chiar minunata, sa avem grija ce facem si ce spunem, sa nu punem ghidul, calugarii si populatia in dificultate amintind de Dalai Lama, sau alte subiecte tabu in Tibet.
Diferenta dintre rase este izbitoare... tibetanii seamana si cu chinezii si cu nepalezii, dar sunt ALTCEVA.
Ne-am oprit mai intai sa luam micul dejun intr-o mica pensiune de dinanintea granitei cu Tibetul; aici- o atmosfera incredibila ce anunta o saptamana de fotografii.
Avem un ghid tibetan, Tenzin, foarte tanar si, sincer, ma intreb cu groaza daca se va descurca.
Am plecat din Khatmandu foarte dimineata, pe o ploaie infernala. Am ajuns inaintea celorlalti in locul unde ar fi trebuit sa gasim autobuzul. Ar fi trebuit... dar am asteptam mult pana sa-si faca aparitia minunea de "autocar turistic": o injghebare de table pe roti.
Ni s-a explicat inca de la inceput ca situatia in Tibet nu e chiar minunata, sa avem grija ce facem si ce spunem, sa nu punem ghidul, calugarii si populatia in dificultate amintind de Dalai Lama, sau alte subiecte tabu in Tibet.
Diferenta dintre rase este izbitoare... tibetanii seamana si cu chinezii si cu nepalezii, dar sunt ALTCEVA.
Ne-am oprit mai intai sa luam micul dejun intr-o mica pensiune de dinanintea granitei cu Tibetul; aici- o atmosfera incredibila ce anunta o saptamana de fotografii.
Avem un ghid tibetan, Tenzin, foarte tanar si, sincer, ma intreb cu groaza daca se va descurca.
Acum sunt in Tibet, intr-un hotel fitos din Zhangmu, prima localitate de dupa granita, in regiunea Rikatze.
O mai mare forfota de oameni si masini, o mai mare bulibaseala si birocratie decat aici, numai in Romania se mai poate gasi.
Situatia nu e tocmai roz: se lucreaza la drum- ziua se merge pe un sens, noaptea pe celalalt, iar noi am picat intr-un moment foarte prost si acum trebuie sa asteptam sa se elibereze drumul.
Speram ca maine sa putem pleca de aici.
19 Septembrie
Inca o zi petrecuta la granita. Daca pana de curand nu aveam nici o parere despre chinezi, acum incep sa cred ca sunt cel putin dezagreabili.
Incepand cu eternul "tzenzin' moni?" (varianta chineza pentru "changing money?") , la inceput perceput ca pe ceva stresant, apoi devenit motiv de veselie printre turisti, pana la atitudinea aproape ostila a autoritatilor, chinezii ne-au surprins neplacut cam de fiecare data.
A fost o zi lunga, dar placuta, petrecuta alaturi de noii nostri prieteni israelieni: Anat, Hanan, Noar si Kat.
Discutii in engleza ce ne-au epuizat, joc de-a "popa prostu" si mimul israelian- ne-au umplut timpul.
Asteptam in continuare sa se deblocheze unicul drum catre Nyalam, urmatoarea noastra destinatie si, de acolo, catre Lhatse.
Am fost deja repartizati pe masini: vom calatori impreuna cu doi nemti, Thomas si Ahim, care vorbesc non stop, repede si tare.
Va fi o noapte petrecuta pe drumuri, cu speranta ca spre dimineata vom ajunge in Nyalam, vom dormi cateva ore si apoi vom continua spre Lhatse.
Astazi ar fi trebuit sa fi ajuns deja la trecatoarea Lalung (5050m), dar iata-ne inca in Zhangmu, inghesuiti in masini, irascibili si obositi.
Dar maine e o noua zi, o alta soarta.
Nepal- scurta incursiune
17 septembrie 2007
Este a 4-a zi in Kathmandu si am trait in zilele astea mai multe experiente decat in toata viata mea.
Ieri am fost la Pashupati, in sanscrita insemnand "imparatul tuturor creaturilor", un templu hindus in care mi-a fost pusa la grea incercare puterea de a intelege o cultura mult inafara realitatilor mele. Si am dat gres, drept pentru care la iesirea din templu am simtit o puternica stare de dezamagire si neputinta.
Astazi, la o zi diferenta, vad lucrurile un pic altfel: culturile difera diametral, realitatile sunt altele pentru fiecare dintre noi iar ochii nu au nici o legatura cu ce simte sufletul.
Pashupati este un templu imens, impartit, ca importanta si semnificatie in doua: partea in care se pastreaza adevaratele obiecte sacre, si partea in care acestea sunt reprezentate simbolic, prin replici accesibile tuturor muritorilor de rand. Mai exact, doar hindusilor.
Undeva intre acestea se afla crematoriile, notiune extraordinara pentru mine- locuri de asimilare a mortilor de catre comunitate.
Am asistat la o incinerare... ritualul este relativ simplu dar, probabil, incarcat de emotie si semnificatie... cel putin asa sper, pentru ca, recunosc, pe chipul participantilor n-am putut sesiza nici o tresarire.
La momentul acela, acest lucru mi s-a parut revoltator facand, evident, greseala incepatorilor de a relationa cultura unui loc strain la realitatile personale.
A fost incinerat un barbat. De la un individ care s-a oferit sa ne explice tot ce exista in templu, am aflat ca la hindusi, imediat dupa moarte, cadavrul trebuie ars in maxim 24 de ore, iar cenusa este aruncata intr-un rau, de preferinta unul sacru, ideal... Gangele.
Daca decedatul este barbat, ceremonia aprinderii focului este facuta de fiul mai mare, iar in cazul femeilor aceasta sarcina revine fiului mai mic.
Vii, femeile nu sunt lasate sa participe la ritual, ele ramanand pe margine, spectatori muti.
Pahupati are un mare numar de crematorii, unele dedicate familiilor regale, altele personalitatilor statului, iar restul, cele mai multe, oamenilor de rand.
Incinerarile sunt ametitor de dese, aproximativ 10-12 zilnic, acest lucru intretinand o aglomeratie permanenta la marginea raului, o atmosfera incarcata, tensionata.
Am fost condusi apoi la chilia unui "om sfant"- dupa spusele ghidului ad-hoc.
Om sfant care mie, cel putin, mi-a inspirat o mare neincredere si o si mai mare deziluzie. Ambele prostesti, stiu.
Astazi, in schimb, lucrurile stau altfel. De dimineata am vizitat templul Boudha Nath, de dimensiuni colosale, in care aerul si simbolurile hinduse se impletesc cu religia mult mai elaborata a budistilor.
Aproape imediat Stelian a inceput sa discute cu unul din calugarii de-acolo, cel care avea sa ne influenteze intreaga zi: Lama Dorje.
A fost inca de la inceput foarte binevoitor cu Stelian, apoi m-am alaturat si eu, ne-a oferit cate o Kata binecuvantata de unul din ucenicii sai (apropo, Lama avea 24 de ani, o varsta mica dupa parerea mea pentru un asemenea rang, dar parerile mele a fost constat contrazise de starea de fapt), apoi o scurta lectie de meditatie, raspunzand mereu intrebarilor noastre intr-o engleza delicios de stricata, dar cu cel mai senin si mai luminos zambet cu putinta.
Una din cele mai penibile poze din cate am vazut a fost cea in care Lama m-a fotografiat intr-una din salile templului... inca nu indraznesc s-o postez :)
Atmosfera relaxata a rezistat pana in momentul in care Lama Dorje, dupa ce mi-a sugerat ca pentru meditatiile mele as avea nevoie de o TANKRA, a incercat sa-mi vanda foarte scump un astfel de obiect, reclamand cu acelasi calm imperturbabil faptul ca pretul oferit initial de mine este mult mai mare decat ce-i dadeam de fapt, la final.
A ramas ca-i vom aduce restul de bani- adica 4500 rupii- la intoarcerea din expeditie ...evident, acest lucru nu s-a intamplat :)
Si totusi, la sfarsitul vizitei, senzatia de lumina, de curatenie a reusit sa se pastreze, anuland acele momente penibile.
Important este ca in interior s-au deschis unele usi, prejudecatile au inceput sa se dizolve facand loc unei asteptari linistite.
Mi-au ramas la dispozitie Tibetul, China si India pentru a-mi continua cautarile.
Este a 4-a zi in Kathmandu si am trait in zilele astea mai multe experiente decat in toata viata mea.
Ieri am fost la Pashupati, in sanscrita insemnand "imparatul tuturor creaturilor", un templu hindus in care mi-a fost pusa la grea incercare puterea de a intelege o cultura mult inafara realitatilor mele. Si am dat gres, drept pentru care la iesirea din templu am simtit o puternica stare de dezamagire si neputinta.
Astazi, la o zi diferenta, vad lucrurile un pic altfel: culturile difera diametral, realitatile sunt altele pentru fiecare dintre noi iar ochii nu au nici o legatura cu ce simte sufletul.
Pashupati este un templu imens, impartit, ca importanta si semnificatie in doua: partea in care se pastreaza adevaratele obiecte sacre, si partea in care acestea sunt reprezentate simbolic, prin replici accesibile tuturor muritorilor de rand. Mai exact, doar hindusilor.
Undeva intre acestea se afla crematoriile, notiune extraordinara pentru mine- locuri de asimilare a mortilor de catre comunitate.
Am asistat la o incinerare... ritualul este relativ simplu dar, probabil, incarcat de emotie si semnificatie... cel putin asa sper, pentru ca, recunosc, pe chipul participantilor n-am putut sesiza nici o tresarire.
La momentul acela, acest lucru mi s-a parut revoltator facand, evident, greseala incepatorilor de a relationa cultura unui loc strain la realitatile personale.
A fost incinerat un barbat. De la un individ care s-a oferit sa ne explice tot ce exista in templu, am aflat ca la hindusi, imediat dupa moarte, cadavrul trebuie ars in maxim 24 de ore, iar cenusa este aruncata intr-un rau, de preferinta unul sacru, ideal... Gangele.
Daca decedatul este barbat, ceremonia aprinderii focului este facuta de fiul mai mare, iar in cazul femeilor aceasta sarcina revine fiului mai mic.
Vii, femeile nu sunt lasate sa participe la ritual, ele ramanand pe margine, spectatori muti.
Pahupati are un mare numar de crematorii, unele dedicate familiilor regale, altele personalitatilor statului, iar restul, cele mai multe, oamenilor de rand.
Incinerarile sunt ametitor de dese, aproximativ 10-12 zilnic, acest lucru intretinand o aglomeratie permanenta la marginea raului, o atmosfera incarcata, tensionata.
Am fost condusi apoi la chilia unui "om sfant"- dupa spusele ghidului ad-hoc.
Om sfant care mie, cel putin, mi-a inspirat o mare neincredere si o si mai mare deziluzie. Ambele prostesti, stiu.
Astazi, in schimb, lucrurile stau altfel. De dimineata am vizitat templul Boudha Nath, de dimensiuni colosale, in care aerul si simbolurile hinduse se impletesc cu religia mult mai elaborata a budistilor.
Aproape imediat Stelian a inceput sa discute cu unul din calugarii de-acolo, cel care avea sa ne influenteze intreaga zi: Lama Dorje.
A fost inca de la inceput foarte binevoitor cu Stelian, apoi m-am alaturat si eu, ne-a oferit cate o Kata binecuvantata de unul din ucenicii sai (apropo, Lama avea 24 de ani, o varsta mica dupa parerea mea pentru un asemenea rang, dar parerile mele a fost constat contrazise de starea de fapt), apoi o scurta lectie de meditatie, raspunzand mereu intrebarilor noastre intr-o engleza delicios de stricata, dar cu cel mai senin si mai luminos zambet cu putinta.
Una din cele mai penibile poze din cate am vazut a fost cea in care Lama m-a fotografiat intr-una din salile templului... inca nu indraznesc s-o postez :)
Atmosfera relaxata a rezistat pana in momentul in care Lama Dorje, dupa ce mi-a sugerat ca pentru meditatiile mele as avea nevoie de o TANKRA, a incercat sa-mi vanda foarte scump un astfel de obiect, reclamand cu acelasi calm imperturbabil faptul ca pretul oferit initial de mine este mult mai mare decat ce-i dadeam de fapt, la final.
A ramas ca-i vom aduce restul de bani- adica 4500 rupii- la intoarcerea din expeditie ...evident, acest lucru nu s-a intamplat :)
Si totusi, la sfarsitul vizitei, senzatia de lumina, de curatenie a reusit sa se pastreze, anuland acele momente penibile.
Important este ca in interior s-au deschis unele usi, prejudecatile au inceput sa se dizolve facand loc unei asteptari linistite.
Mi-au ramas la dispozitie Tibetul, China si India pentru a-mi continua cautarile.
jurnal- pagina 2
15 septembrie 2007
E deja noapte tarziu si abia ne-am intors in camera. Ne-am intalnit cu un grup de 4 romani care ne-a facut seara mult mai frumoasa.
Am stat cam toata ziua in oras- o zi intreaga de fotografiat si cred ca am cel mult doua poze bune- nici nu indraznesc sa ma uit.
Kathmandu- un oras piestrit, un oras pe care l-as fi crezut trist, dar viata face cu regularitate imposibilul si razbeste cu veselie chiar si in cea mai crunta mizerie si saracie.
Se circula nebuneste, pe ambele sensuri, dar fara nervi, fara urlete. Zeci de clanxoane iti izbesc timpanele pretutindeni, pe cele mai stramte stradute, in care pare ca doi oameni n-ar putea incapea umar la umar.
Pe una din zecile de ulicioare intortocheate am gasit un grup de copii frumosi, mai mult decat incantati sa fie fotografiati.
Peste toata lehamitea de dimineata rasul lor cald m-a mobilizat si mi-a amintit de ce sunt aici. Shanti, Sure... alte picaturi in paharul meu de viata.
Cu un NAMASTE zambitor ne-am facut intrarea intr-unul din cartierele hinduse din Kathmandu. Din strada, printr-un gang ce ne-a facut sa ne plecam capetele, intr-o curte interioara- peisajul s-a schimbat, spatiul a devenit mai larg oamenii interactionau altfel.
Bineinteles, copiii ne-au asaltat aproape imediat, incercand sa obtina intaietate in fata obiectivelor.
E deja noapte tarziu si abia ne-am intors in camera. Ne-am intalnit cu un grup de 4 romani care ne-a facut seara mult mai frumoasa.
Am stat cam toata ziua in oras- o zi intreaga de fotografiat si cred ca am cel mult doua poze bune- nici nu indraznesc sa ma uit.
Kathmandu- un oras piestrit, un oras pe care l-as fi crezut trist, dar viata face cu regularitate imposibilul si razbeste cu veselie chiar si in cea mai crunta mizerie si saracie.
Se circula nebuneste, pe ambele sensuri, dar fara nervi, fara urlete. Zeci de clanxoane iti izbesc timpanele pretutindeni, pe cele mai stramte stradute, in care pare ca doi oameni n-ar putea incapea umar la umar.
Pe una din zecile de ulicioare intortocheate am gasit un grup de copii frumosi, mai mult decat incantati sa fie fotografiati.
Peste toata lehamitea de dimineata rasul lor cald m-a mobilizat si mi-a amintit de ce sunt aici. Shanti, Sure... alte picaturi in paharul meu de viata.
Cu un NAMASTE zambitor ne-am facut intrarea intr-unul din cartierele hinduse din Kathmandu. Din strada, printr-un gang ce ne-a facut sa ne plecam capetele, intr-o curte interioara- peisajul s-a schimbat, spatiul a devenit mai larg oamenii interactionau altfel.
Bineinteles, copiii ne-au asaltat aproape imediat, incercand sa obtina intaietate in fata obiectivelor.
Nu stiu cum e in restul tarii, dar in Khatmandu religia pare sa fie o afacere- si nimeni nu mai ascunde asta, "cot la cot" cu vanzarea de suveniruri, fructe sau echipament montan. Se scot bani din absolut orice, negocierile se fac direct in strada, marfa este expusa pe asfalt, sau in sute de magazinase umplute ochi cu obiecte de cult, statuete, clopote, vase, haine si artizanat.
Statui si sculpturi intortocheate reprezentand zeitati ale caror nume recunosc ca le-am uitat cam repede, grilajele micilor temple de la colt de strada, grasimea de pe treptele templelor, mirosul florilor si uleiurilor aromate, oameni care vin ca in transa in fata statuilor si se inchina punandu-si petale de flori pe cap-asta este peisajul religios devenit cotidian si stil de viata oferit de Kathmandu.Cred ca mirosul asta de santal mi s-a lipit de suflet. ""
"...si cum a fost?"- jurnal- pag 1
Ei bine... inca n-o simt cu adevarat, dar m-am intors.
Ne-am intors si e timpul ca raspunsul "pai.. a fost super" sa devina mai stufos.
Voi incerca sa transfer aici micul jurnal de calatorie (primul facut de mine vreodata, deci, va rog, fiti indulgenti) si poze cat mai sugestive.
14 septembrie 2007
"Prima zi. Khatmandu.
Una peste alta a fost o calatorie usoara, interesanta. Numai eu stiu cat de tare am strans tapiteria scaunului la fiecare decolare...
Nu credeam in "socul cultural", dar Bahrainul a stiut sa ma contrazica. Am stat doar o noapte acolo dar am avut timp sa facem si o iesire in oras. Am intalnit in curtea Institutului Religios un tanar musulman care vindea carti si obiecte religioase.
"All I do is for Allah" a spus el si n-am avut nici o indoiala. Evident am intrat in vorba cu el, i-am pus tot felul de intrebari la care a raspuns degajat si senin.
Unii oameni pur si simplu "degaja" lumina si de aceea nu m-am mirat cand la final i-a oferit lui Stelian un fes.
(Astfel de gesturi s-au repetat de cateva ori de-a lungul intregii luni si au fost momente importante pentru mine.)
Sosirea in Nepal seamana cu intoarcerea la sat, la bunici, dupa multi ani de oras: simti timpul aproape fizic si regretul ca multe lucruri vechi ce trebuiau pastrate s-au schimbat iremediabil.
Inca nu indraznesc sa-mi fac o parere despre Nepal.
Astazi m-am gandit la ce mi-a spus Dan la plecare: "nu multi au sansa unei astfel de scurtaturi in viata" si asta m-a speriat un pic.
Daca trec pe aici fara sa inteleg nimic?"
Ne-am intors si e timpul ca raspunsul "pai.. a fost super" sa devina mai stufos.
Voi incerca sa transfer aici micul jurnal de calatorie (primul facut de mine vreodata, deci, va rog, fiti indulgenti) si poze cat mai sugestive.
14 septembrie 2007
"Prima zi. Khatmandu.
Una peste alta a fost o calatorie usoara, interesanta. Numai eu stiu cat de tare am strans tapiteria scaunului la fiecare decolare...
Nu credeam in "socul cultural", dar Bahrainul a stiut sa ma contrazica. Am stat doar o noapte acolo dar am avut timp sa facem si o iesire in oras. Am intalnit in curtea Institutului Religios un tanar musulman care vindea carti si obiecte religioase.
"All I do is for Allah" a spus el si n-am avut nici o indoiala. Evident am intrat in vorba cu el, i-am pus tot felul de intrebari la care a raspuns degajat si senin.
Unii oameni pur si simplu "degaja" lumina si de aceea nu m-am mirat cand la final i-a oferit lui Stelian un fes.
(Astfel de gesturi s-au repetat de cateva ori de-a lungul intregii luni si au fost momente importante pentru mine.)
Sosirea in Nepal seamana cu intoarcerea la sat, la bunici, dupa multi ani de oras: simti timpul aproape fizic si regretul ca multe lucruri vechi ce trebuiau pastrate s-au schimbat iremediabil.
Inca nu indraznesc sa-mi fac o parere despre Nepal.
Astazi m-am gandit la ce mi-a spus Dan la plecare: "nu multi au sansa unei astfel de scurtaturi in viata" si asta m-a speriat un pic.
Daca trec pe aici fara sa inteleg nimic?"
Abonați-vă la:
Postări (Atom)