26 Septembrie- China

In Chendu am gasit un oras imens, aglomerat, unde am avut ceva dificultati sa cumparam bilete de tren pentru Wudang Shan. Distanta intre orase este foarte mare, ne aflam in tinutul Sishuan si trebuie sa ajungem in Hubei, ceea ce inseamna mai bine de jumatate de zi de mers cu trenul.

Dupa explicatii istovitoare la casa de bilete, am reusit sa urcam la timp in tren, nepregatiti cu adevarat pentru calatoria de 16 ore ce ne astepta.
Probabil ca ne-am asezat langa cel mai bun om din tren, tatal unui baietel de vreo 2 ani. N-am vaut in viata mea o femeie cu atata rabdare pentru copilul ei, daramite un barbat. A fost o placere sa-i privesc.
Calatoria a fost usoara, comparativ cu sosirea in Wudang Shan. Ajunsi in gara, am inceput sa ne agitam: trebuia sa schimbam bani, sa ne interesam de cazare, sa ne orientam de ce se poate face acolo.
Dupa ce am renuntat la camera dintr-un hotel in care penele de curent, atitudinea dubioasa a angajatilor si calitatea proasta a serviciilor nu erau pentru nimeni motiv de discomfort, am incercat sa recuperam banii deja platiti pentru camera. Au incercat sa ne dea mai putin; amenintari cu chematul politiei, nervi, stupefactie... in fine, am primit banii inapoi.
Am crezut ca ma voi linisti atunci cand am reusit sa luam bilete pentru Nanyam, complexul UNESCO de pe muntele Wudang Shan. Sau poate m-am relaxat prea mult, cert e ca ziua asta a ramas pentru mine cea mai neplacuta din China: am pierdut borseta cu bani si acte.
Nu mi-am dat seama de acest lucru decat dupa o ora de mers cu autobuzul pe serpentine, dupa ce ne-am cazat si ne-am convins ca, in sfarsit, lucrurile au intrat in normal.
Dar de unde? A trebuit sa ma intorc in oras, sa fac din nou drumul cu autobuzul pana la hotelul in care am fost tratati atat de prost, sa insist sa verific camera in cautarea borsetei, sa ma intorc apoi in complex cu dezamagirea in suflet.
Probabil ca exista un Dumnezeu al ametitilor: la dispeceratul din Wudang Shan, am intalnit oameni care m-au ajutat cu tot ce-au putut. Au anuntat prin statie problema mea, drept pentru care, seara, cand eu deja abandonasem orice speranta, borseta mi-a fost inapoiata cu toti banii (si nu erau putini) de chiar soferul care ne-a adus pe munte. O gasise intre scaune si nu mi-a venit sa cred mult timp ca lucrurile chiar s-au rezolvat.
Concluziile... sunt multe si putine ma bucura.